De la moarte până-n zori

“Eram singur în mijlocul orașului, și totuși orașul era în mine.”

M-a pus pe gânduri cum Wolfe descrie singurătatea în New York. Te simți mic printre milioane de oameni care nu te văd.

Moartea bunicului e descrisă atât de crud și real. Te face să simți greutatea fiecărei respirații care se stinge în liniște.

“Foamea care ne rodea era mai veche decât noi.”

E uimitor cum foamea de viață poate deveni o povară. Personajele lui caută mereu ceva ce nu pot numi.

“Frunza, piatra, ușa de negăsit.”

Am realizat cât de mult ne definesc amintirile din copilărie. Umbrele de atunci ne urmăresc până la bătrânețe.